adevăruri ascunse Publicitate

ADVERTORIAL • TRADIȚII DE FAMILIE

Am găsit caietul mamei în fundul cămării. Jumătate din el nu-l mai înțelege nimeni.

Patruzeci de ani de leacuri scrise cu creionul, pe foi de mușama. Și o singură propoziție care m-a făcut să mă așez pe scaun.

Echipa Adevăruri Ascunse · Lectură de aproximativ 8 minute

Am golit casa mamei în luna martie.

Dacă n-ați făcut asta niciodată, vă spun eu cum e: nu te oprește nimic din ce credeai că te oprește. Nu hainele, nu fotografiile, nu patul în care a stat. Pe alea le pui în saci și plângi, dar le pui.

Te oprește un lucru mic, de nimic, la care nu te așteptai.

Pe mine m-a oprit un caiet.

Raftul de jos, în spatele borcanelor

Era în cămară, pe raftul de jos, în spatele borcanelor cu gem de anul trecut. Un caiet cu scoarțe de mușama albastră, din alea pe care le primeai la școală pe vremea noastră. Îndoit la colțuri, cu o pată de ulei pe copertă și cu o sfoară legată în jurul lui, ca să nu se desfacă.

L-am deschis în picioare, cu sacul de gunoi în cealaltă mână.

Pe prima pagină scria, cu creion chimic, apăsat tare: „Ce-mi arăta mama. Să nu uit."

Și dedesubt, cu scrisul ei de atunci, mai rotund decât îl știam eu, era prima rețetă.

Ce era înăuntru

Nu era o carte. Era o viață.

Erau 40 de ani de lucruri pe care le făcea și pe care eu le-am văzut cu ochii mei, de sute de ori, fără să le dau nicio importanță.

„Ceapă tăiată în șosete, la copii, seara." Mi-am adus aminte imediat. Eu eram copilul ăla, și uram mirosul.

„Muguri de brad, culeși în mai, cu zahăr, în borcan la soare." Siropul ăla maroniu din cămară, pe care îl luam cu lingurița și mi se părea cel mai bun lucru de pe lume.

„Mătase de porumb — nu se aruncă. Se usucă." Și eu care am aruncat mătase de porumb toată vara trecută, la fiecare fiertură.

„Coji de mere, pe sobă, pentru ceai iarna." „Frunză de varză, pe genunchi, peste noapte." „Oțet cu apă, pe frunte." „Tei cu miere, seara, când nu vine somnul."

Pagină după pagină. Lucruri simple. Lucruri din cămară și din grădină. Nimic cumpărat, nimic scump, nimic cu etichetă.

Și, pe fiecare pagină, câte un rând pe care nu-l mai înțelege nimeni.

Rândurile pe care nu le mai pot citi

Aici m-am așezat pe scaun.

Pentru că mama nu scria pentru mine. Scria pentru ea. Așa că nu scria tot — scria doar ce credea că o să uite. Restul îl știa.

„Se pune ca la mama." Cum, ca la mama? Ce punea bunica, și cât?

„Se fierbe cât un Tatăl Nostru." Bine, dar ce se fierbe? Rândul de deasupra e șters de apă.

„Planta aia de la gard, cu floarea galbenă." Care? La gardul ăla crescuseră, în patruzeci de ani, zece plante cu floare galbenă.

Și, pe o pagină, doar atât: „Pentru Ionel, când a fost rău. A mers."

Ionel e fratele meu. Nu-și aduce aminte ce-a fost. Nici ea nu mai poate să-mi spună.

Treizeci și cinci de lucruri pe care mama le știa, și care s-au dus odată cu ea, pentru că n-am întrebat niciodată.

Nu pentru că nu mi-a păsat. Pentru că erau acolo. Mereu. Ca aerul. Nu întrebi pe cineva cum se respiră.

Ce am făcut în săptămânile următoare

Am sunat-o pe tanti Lenuța, vecina, care are 81 de ani. Mi-a explicat patru.

Am întrebat la piață, la femeia de la care iau ouă. Mi-a explicat două, și la una mi-a zis că la ei în sat se făcea altfel.

Am căutat pe internet. Vă spun sincer: am stat două seri și am închis telefonul mai confuză decât l-am deschis. Pe un site scria una, pe altul scria exact pe dos, și pe toate scria să cumpăr ceva.

Mama nu cumpăra nimic. Avea cămara, grădina și o mamă care-i arătase.

Asta nu se mai găsește pe internet. Se găsește doar la oameni, și oamenii ăia se duc.

Cartea

Mi-a trimis-o fiică-mea, de la București, în ultima zi de mai. Fără să-i fi cerut nimic.

„Mamă, seamănă cu caietul lu' mamaia. Uită-te."

Se numește „Leacurile Bunicii". Tipărită la noi. Am deschis-o la întâmplare și am dat peste mugurii de brad.

Nu „un sirop de muguri de brad". Al ei. Cu borcanul la soare, cu luna mai, cu zahărul pus în straturi. Scria tot ce nu scrisese ea, pentru că ea știa.

Am luat caietul și cartea și le-am pus una lângă alta, pe masa din bucătărie, și am început să caut rândurile lipsă.

Din cele 35 de rețete din care lipsea ceva, am găsit explicația la 22. Nu la toate. La „planta aia de la gard" n-o să mai aflu niciodată răspunsul, și m-am împăcat cu asta.

Dar la 22 da. Mătasea de porumb. Cojile de mere. Teiul cu miere. Frunza de varză. Oțetul. Mugurii. Ceapa în șosete, la care am râs și am plâns în același timp.

De ce m-a prins cartea asta și altele nu

Am mai avut cărți „cu plante". Le-am dat de pomană. Erau scrise de parcă ar fi trebuit să fiu farmacist ca să le citesc.

Asta e altfel, și vă spun exact prin ce, ca să știți ce luați:

1. E împărțită cum e împărțită o casă. Cămara. Grădina. Sezonul rece. Somnul. Stomacul. Nu te duci la „capitolul 7, subpunctul 3". Te duci la „ce am în cămară".
2. Fiecare rețetă are aceleași cinci rânduri. Ce ai nevoie. Cum se prepară. Cum se folosea. Sfatul bunicii. Cât durează. Exact ce lipsea din caietul mamei.
3. Are o parte pe regiuni. Moldova, Bucovina, Maramureș, Ardeal, Oltenia. Aici am înțeles de ce femeia de la piață zicea că „la ei se face altfel". Se făcea altfel. Amândouă aveau dreptate.
4. Are index la sfârșit. Cauți „tei", te duce la pagină. Cauți „coji", te duce la pagină. Pentru o femeie de 58 de ani care nu mai are răbdare să răsfoiască, asta a contat mai mult decât vă închipuiți.
5. Spune clar ce e: tradiție, nu tratament. Scrie negru pe alb că nu înlocuiește doctorul. Mama, de altfel, zicea același lucru: „Ceaiul e ceai. La doctor te duci."

Ce NU e cartea asta

• Nu e doctor și nu ține locul unui doctor. Nu pune diagnostic, nu vindecă nimic. Descrie cum se foloseau lucrurile astea în gospodărie, în tradiție. Atât — și e mult.
• Nu-ți spune să renunți la nimic. Dacă iei un tratament, îl iei în continuare. Cartea nu se bagă acolo, și bine face.
• Nu-ți promite minuni. Nu scrie nicăieri „vindecă", „tratează", „scapă de". Dacă asta cauți, nu e cartea asta.
• Nu e caietul mamei tale. Al ei nu-l mai scrie nimeni. Dar e cel mai aproape lucru de el pe care l-am găsit, și l-am căutat.

Pentru cine am scris asta

Pentru femeile care au acasă, undeva, un caiet. Sau o cutie de pantofi cu hârtii. Sau doar o mamă care încă mai e, și care încă mai știe, și pe care n-au întrebat-o.

Întrebați-o. Acum, nu la anul.

Și dacă nu mai e — ca la mine — luați caietul și puneți-l lângă o carte care să-l completeze. Nu ca să înlocuiți nimic. Ca să nu se piardă restul.

Acum

Caietul stă în bucătăria mea, pe raftul cu cărțile de bucate. Cu sfoara lui, cu pata lui de ulei.

Lângă el stă cartea. Cu colțuri îndoite deja, pentru că am început să fac și eu ce făcea ea: semne la ce-mi trebuie.

Și, pe prima pagină goală a cărții, am scris cu creionul, apăsat tare, ca ea:

„Ce-mi arăta mama. Să nu uit."

Pentru fiică-mea. Când o să golească ea casa mea.

— povestea unei cititoare de 58 de ani

• Peste 200 de leacuri, rețete și obiceiuri — organizate pe cămară, grădină, sezon
• Scrisă și tipărită în România, cu index alfabetic la final
• Plata la curier, la ușă — nu plătești nimic înainte
• Livrare în 1-2 zile lucrătoare
• Ghid bonus „Inima sub control" inclus în oferta curentă